Indiferent dacă este sau nu un oraș pe placul locuitorilor săi, Bucureștiul provoacă și intrigă zilnic prin contrastele sale. Strict din punct de vedere arhitectural, aceste situații absurde au devenit posibile datorită succedării unor regulamente de urbanism discontinue ale căror reglementări au permis alăturarea organică a unor obiecte de scară și factură foarte diferită.
Calea Șerban Vodă nr. 33 - Locuință de târgoveț înstărit (orașele se numeau pe atunci târguri), datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (cca. 1790), monument istoric. Fațada stradală datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea când casa a fost scurtată în două rânduri pentru sistematizarea (îndreptarea și lărgirea) străzii.
Prezențe subtile pentru scara Bucureștiului contemporan, casele mici aduc o notă aparte în peisajul capitalei. Sunt lesne de recunoscut după cornișele joase și acoperișurile cu pante line. Parcursul lor istoric a fost legat în mod direct de importanța celor care le-au construit și locuit, iar cazurile cele mai fericite sunt azi monumente istorice atent întreținute și îndrăgite de comunitate. Existența în lista monumentelor istorice nu vine însă la pachet cu garanția vreunui privilegiu, iar cazurile în care proprietarii (uneori este însuși statul) aleg să lase aceste edificii în stare de decădere nu sunt penalizate de nicio instituție publică. Departe de reperele orașului central putem observa case mici reprezentative pentru arhitectura minoră a tuturor claselor sociale și chiar ilustrări dure ale sărăciei extreme.
Casele la nr. 1 și nr. 7 de pe strada Halmeu, arteră sărăcăcioasă de mahala din dosul Morii lui Assan, o zonă cu probleme sociale accentuate inclusiv în zilele noastre. Conform Listei monumentelor istorice din 2015 pe această stradă obișnuiau să fie cinci astfel de case clasate. Azi mai pot fi recunoscute trei dintre ele, una locuită și cele două ilustrate mai sus în stare de precolaps. Restul de trei au suferit transformări cel mai probabil în mod ilegal. Un monument istoric este înscris inclusiv la adresa poștală a “turnului” din fotografii. În astfel de cazuri este important de studiat relevanța păstrării acestor monumente, avantajele, dezavantajele și oportunitățile pe care le pot aduce repararea și integrarea lor în viața comunității.
Dimensionate astfel încât să răspundă în mod pragmatic nevoilor secolelor trecute, casele mici ne uimesc azi prin longevitatea lor improbabilă. Deși par să fi fost concepute cu un puternic caracter temporar, ele au devenit odată cu trecerea timpului martore tăcute ale cutremurelor, sistematizărilor și dezvoltărilor urbane cărora le-au supraviețuit în mod neașteptat.
Strada Duzilor nr. 9 - exemplu de locuință vernaculară (fără arhitect) modestă, datând de la sfârșitul secolului XIX - începutul secolului XX. Din Planul orașului București de la 1911 aflăm că acolo locuia Baicu Neagu.
Un important reper temporar și prag inferior de vechime al majorității acestor case este reprezentat de marele incendiu din 1847. Moment generator al primei mari transformări urbane a Bucureștiului, incendiul a distrus centrul orașului și o treime din țesutul arhaic cu ulițe prăfuite brăzdate de hanuri, cârciumi, prăvălii și locuințe vernaculare cu prispe deschise către vaste curți de zarzavaturi.
Strada Orzari nr. 63 - Casă de târgoveț de la 1859, monument istoric. Din Planul orașului București de la 1911 aflăm că acolo locuia Maria Stancu, iar din Planul Borroczyn din 1846 știm că terenul îi aparținea fierarului Tudor.
De altfel, locuințele reprezintă numărul cel mai mare de case mici care au supraviețuit până în prezent. Câteva cazuri înregistrează inclusiv performanța de a fi locuite în mod neîntrerupt pe perioada ultimilor 160 de ani, chiar dacă adăpostul și confortul oferit azi utilizatorilor lor este relativ.
Strada Mihai Eminescu nr. 73 - casa încă este locuită. Din Planul orașului București de la 1911 aflăm că acolo locuia C. Protopopescu, iar adresa obișnuia să fie Strada Romană nr. 133 (de la numele acestei străzi se trage denumirea Pieței Romane).
Calea Călărași nr. 97 - casă de târgoveț de la sfârșitul secolului XIX, monument istoric. Din Planul orașului București de la 1911 aflăm că acolo locuia Cristache Arghelescu. Casa este locuită și azi de Ioan Mărgineanu, fotograf de nuntă, familie și fashion. Fotografia din dreapta este făcută în anul 2009. Casa a fost reparată odată cu construirea blocului P+2 învecinat la calcan.
Strada Căuzași nr. 31 - casă de la sfârșitul secolului XIX - începutul secolului XX, monument istoric. Casa este locuită și azi. Din Planul orașului București de la 1911 aflăm că acolo locuia Gh. Scurtu. Fotografia din dreapta este făcută în anul 2009. Ce o deosebește pe această casă de exemplele de mai sus este caracterul său urban cu elemente specifice arhitecturii clasicizante cu influențe franceze.
La polul opus există situația ruinelor unor locuințe de mahala surprinzător de neîncăpătoare, care îndeamnă imaginația să plăsmuiască povești cu ființe miniaturale. Zidurile lor joase se cern pe zi ce trece în grămezi amorfe de tencuială lutoasă.
Strada Viitorului nr. 68 - ruina unei case de la sfârșitul secolului XIX. Din Planul orașului București de la 1911 aflăm că era vorba despre o casă cu prispă către stradă ce îi aparținea Elenei Georgescu. La 1846 casa nu exista, însă locul îi aparținea lui Andrei. La acea vreme Piața Gemeni era un mic maidan pe care se afla puțul Ilinchii.
De-a lungul timpului, apariția unor programe arhitecturale noi a produs căderea în derizoriu a câtorva funcțiuni devenite obsolete, iar acest proces poate fi lesne observat în apropierea vechilor târguri. Aici întâlnim prăvăliile de meșteșugari și dughenele devenite neîncăpătoare cerinței și fluxului actual de mărfuri.
Calea Călărașilor nr. 149-151 - Prăvălii de la sfârșitul secolului al XIX-lea, nr. 151 (casa din dreapta) este monument istoric. Situată în apropierea Halei Traian, monument istoric construit în 1896 după planurile arhitectului Giulio Magni.
Urmăresc să cresc în următorii ani această colecție de fotografii păstrând studiul în limitele orașului de început de secol XX. Consider că esența proiectului ar fi mult diluată dacă aș include în documentare numărul mare de case cu specific rural care au supraviețuit din localitățile înglobate Bucureștiului după cel de-al doilea război mondial.
Proiectul fotografic nu caută să critice alegerile celor care au avut ocazia sa construiască în locul sau vecinătatea acestor case și în niciun caz nu reprezintă o ridicare în slăvi a unei arhitecturi arhaice, care în mod natural nu mai are capacitatea să răspundă actualelor nevoi de utilitate sau stabilitate. Urmăresc să folosesc acest fotodocumentar pe post de unealtă de studiu bidirecțional:
1) la nivel micro: reziliența unor structuri, tehnici și materiale care nu mai sunt specifice spațiului urban contemporan și ce putem învăța de aici din punct de vedere al sustenabilității spațiului construit;
2) la nivel macro: evoluția naturală a orașului din jurul acestor prezențe arhitecturale anacronice, dacă și cât va dura până când ele vor fi înlocuite de construcții care răspund nevoilor orașului contemporan.
De asemenea îmi doresc ca discuția deschisă de acest documentar fotografic să aducă un aport pentru o mai bună lecturare și înțelegere obiectivă a spațiului construit. În mod ideal, existența unui astfel de studiu va încuraja publicul larg la observarea cât mai sensibilă a fenomenelor arhitecturale prezente și va crește exigențele pe care locuitorii le au față de politicile publice și actorii urbani cu putere decizională în evoluția orașului.
Pentru documentarea acestui articol au fost utilizate următoarele planuri:
Planul orașului București, Ediție oficială 1911, Scara 1:5000
Planul Bukureștilui Ridikat, tras chi-publikat Din porunka prea înâltzatului Domn stâpînitor Barbu dimitrie Știrbeiu V.V., de Maior Baron Rudolf Artur Borroczyn, 1852, Scarâ de 1:10000
Planul Bucureștiului Ridicat și nivelat Din porunca D-lui marelui vornic al departamentului trebilor din năuntru Barbu Știrbei După întocmirea secției inginerești sub direcția specială a Maiorului Baron Rudolf Artur Borozin În zilele prea înălțatului Domn stăpânitor Gheorghe Dimitrie Bibescu V.V., anul 1846, Scara 1:1000
Pe Iulia Dana Băceanu (Architect with a camera) și ale ei fotografii cu Bucureștiul o puteți urmări pe Instagram aici.
Comentários